Intr-o zi umeda de vara, pe dealurile din satului unui trib din nordul Thailandei, o fetita de cinci ani, Sangduen Chailert, pe care familia o numea Lek („Micuta”), se zbenguia printre bananierii si bambusii din gradina luxurianta a parintilor.
Deodata, ochii ei de un caprui intens s-au oprit uimiti. Spre ea se indrepta un elefant, pasind incet pe pamantul umed. Lek privea inmarmurita, dar nu de teama, la omul care calarea animalul impunator. Acesta s-a uitat in jos la copilul uimit si i-a spus: „Este pentru tine. O cheama Golden One (Auria)”. Lek s-a indreptat spre elefant si i-a imbratisat curajoasa trompa. Animalul i-a cercetat trupul micut cu varful trompei. A fost un moment magic, pe care Lek avea sa si-l aminteasca toata viata. Bunicul lui Lek, vindecator si saman, salvase viata unui baietel. In semn de multumire, tatal baiatului, seful tribului Karen, a mers trei zile cu elefantul pentru a-l darui familiei.
Lek l-a rugat pe bunicul ei: „Putem sa o pastram? Promit sa o hranesc si sa am grija de ea!”. Bunicul, care-i zicea nepoatei Maimutica pentru felul in care se catara in copaci, nu a refuzat-o.
In fiecare dimineata, inainte de a pleca la scoala, Lek se asigura ca Auria avea banane, iar la pranz se intorcea intr-un suflet sa o hraneasca. Relatia dintre elefant si fetita era deosebita. In cateva saptamani, Maimutica se urca pe trompa si se catara in capul Auriei. Celor din sat le parea aproape magica relatia dintre fetita si uriasa creatura. Pe masura ce Lek a crescut, si-a dezvoltat capacitatea de a o convinge pe Aurie sa ajute la treburi marunte, cum ar fi caratul orezului sau al legumelor de la camp in sat. In multe regiuni ale Asiei, elefantii sunt supusi la phajaan, un ritual de dresare in care sunt inchisi in custi, impunsi cu tepi de lemn si batuti pentru a-i descuraja. „Dresorii” (mahouts) care ii calaresc ii impung cu un carlig metalic ascutit si ii biciuiesc daca nu sunt supusi. Dar Lek a facut-o pe Aurie sa fie loiala si ascultatoare doar vorbind cu ea si rasplatind-o cu banane.
Desi pe vremuri elefantii erau venerati ca simboluri culturale si religioase, in Thailanda moderna par sa-si fi pierdut aceasta pozitie. Cu un secol in urma, erau cam 100.000 de elefanti in tara; acum poate mai sunt 5.000 sau 6.000.
Marea majoritate a celor 2.700 de elefanti domesticiti din Thailanda sunt folositi in turism, iar altii in transporturi si agricultura. In legislatia thailandeza apar mai degraba ca facand parte din septel decat din randul animalelor salbatice, asa ca nu sunt protejati de reglementarile date in vederea conservarii si proprietarii sunt liberi sa faca aproape orice vor cu ei. Abuzurile raman deseori nepedepsite. De curand, un elefant a fost ars de viu de proprietarul lui, care era beat. Acesta din urma nu a fost pus sub acuzatie.
Lek avea in jur de 15 ani cand a vazut prima oara elefanti folositi la carat busteni. Ea fusese in Birmania, intr-o zona intens defrisata de la granita cu Thailanda, unde ajunsese in calitate de translator pentru un grup de misionari. A fost profund socata de ceea ce a vazut. Multi dintre elefantii pusi la munca aveau harnasamentele grele de lemn in jurul gatului si cicatrice acolo unde lanturile de care trageau ii raneau prin frecare. A vazut cum erau biciuti, batuti si chinuiti. Nu putea face nimic sa-i ajute, dar nu putea nici sa ii uite. Cand a terminat liceul, nu se gasea de lucru in sat, asa ca s-a decis sa-si continue studiile. Lasand-o pe Auria in grija rudelor, s-a inscris la universitate in Chiang Mai. Si-a platit drumul facand comert ambulant cu valize si ustensile de bucatarie. Dupa absolvire, si-a deschis o mica agentie de turism in centrul orasului. A muncit din greu si a prosperat, dar amintirea elefantilor din padurile nordice nu se stersese.
Uneori vedea elefanti abuzati chiar langa ea. Erau nopti in care nu mai putin de 30 de elefanti, cel mai adesea pui, erau adusi in Chiang Mai pentru a-i distra pe turisti si a-i face pe acestia sa dea bani. Sa vada animalele acelea imense chinuindu-se sa-si faca loc in trafic in timp ce erau batjocorite de niste patroni de baruri si cluburi de noapte beti a fost prea mult pentru Lek. A vazut un elefant impuns in anus cu un bat si un altul improscat cu cafea clocotita.
Intr-o seara rece de noiembrie, Lek a vazut un om trecand pe o strada aglomerata cu un elefantel de sapte luni speriat. Barbatul cerea oamenilor bani pentru banane. Pentru Lek, asta a fost ultima picatura. Si-a facut o pancarta pe care scria in engleza, germana, suedeza si thailandeza: „Va rugam sa nu sprijiniti exploatarea acestui pui de elefant”, si s-a asezat in vazul tuturor chiar langa elefant. Proprietarul si-a iesit din minti. A lovit cu pumnul in pancarta si a trantit-o pe Lek. Aceasta a fost dusa la spital cu traumatisme grave si cu maxilarul fracturat. Timp de o luna s-a hranit doar cu supa. Dar Lek nu s-a descurajat. S-a folosit de presa si de organizatiile de protectie a animalelor pentru a atrage atentia asupra situatiei elefantilor thailandezi. Cand au facut cunoscute practicile phajaan, ea si angajatii agentiei ei au primit amenintari cu moartea de la oameni ingrijorati ca munca ei va distruge turismul tarii. Vitrina agentiei unde lucra a fost sparta cu o caramida.
Dar ea reusise sa atraga atentia asupra exploatarii elefantilor. Voia sa ajute victimele: animalele batrane, bolnave sau mutilate, care in general erauu impuscate sau abandonate.
Si-a dat seama ca acestea aveau nevoie de un loc unde sa se plimbe libere si in siguranta. Dupa cautari asidue, a obtinut permisiunea sa foloseasca temporar o zona impadurita aflata in proprietatea statului.
Pentru a incepe proiectul, a trebuit sa isi vanda casa, amsina si tot ce mai avea. Profiturile obtinute de la agentia ei aveau sa fie folosite pentru intretinere. Pentru cresterea fondurilor a sperat sa atraga vizitatori interesati sa vada elefanti intr-un mediu natural. In 1996, cu ajutorul venit de la alti iubitori de lefanti si de la organizatii de binefacere care se ocupa cu protectia animalelor, a creat organizatia nonprofit Elephant Nature Park. Primul animal ajuns aici a fost, ca si Auria, o femela, numita Mae Perm.
Elefantii au obtinut o „locuinta permanenta” in 2003, cand o organizatie caritabila de protectie a animalelor din Statele Unite le-a donat un teren de 16 hectare situat la 56 de kilometri in nordul provinciei Chiang Mai. Intr-o dupa-amiaza calda de mai am ajuns la Elephant Nature Park, unde peste douazeci de elefanti de toate marimile si varstele asteptau sa ma salute cu sunete de goarna. In timp ce mahouts si voluntarii descarcau doua masini pline de banane, pepeni, papaya si grapefruit, air multi dintre rasfatatii locuitori ai parcului se imbulzeau pe pajistile cu iarba inalta ca sa ajunga la bunatati.
Lek, o femeie delicata, dar energica, cu ochi negri zambitori, m-a dus la un pui de elefant care-mi ajungea pana la piept. „Acesta este Pupia, puiul lui Mae Toh Koh”, mi-a zis ea mandra de elefantelul de opt luni. Puiul sterpeli abil niste banane micute. „Nimeni nu a stiut ca mama lui era gestanta. Asa ca au pus-o la munca pana a ajuns numai piele si os.”
Puiul era asa de nedezvoltat cand s-a nascut, incat nici nu putea sa se tina pe picioare, iar Toh Koh nu avea destul lapte sa-i dea. Dar acum, sub ingrijirea lui Lek, sunt amandoi in forma maxima.
Lek stie povestea tulburatoare a fiecaruia dintre cei 28 de elefanti salvati. Jokia, o femela elefant de trei tone si 43 de ani, care a fost folosita la carat busteni, si-a pierdut un ochi atunci cand stapanul ei birmanez a tras in ea cu prastia pentru a o face sa se miste mai repede. Mai tarziu, proprietarul elefantului a tras in mod intentionat cu o sageata in celalalt ochi, dupa ce elefantul il lovise cu trompa si ii rupsese bratul. „Am gasit-o in lanturi, oarba si batuta ori de cate ori se lovea de vreun copac”, spune Lek. Azi, Jokia umbla libera prin rezervatie si este in grija nelipsitei ei prietene, Mae Perm.
„Uite”, zice Lek, in timp ce le priveam pe Jokia si pe Mae Perm mergand alene spre malul unui rau pentru o baie de namol. Ramanand mereu pe langa Jokia, inghiontind-o usor cu trompa si comunicand cu ea prin sunete cand vagi, cand puternice, elefantul mai in varsta o ajuta sa nu se loveasca de un copac prabusit. Este uimitor cum Jokia trece peste el cu multa precizie. Mae Perm rar se desprinde de prietena nevazatoare. „Nimic rau nu i se va intampla lui Jokia atata timp cat va fi aici. Mae Perm va avea grija de asta”, spune Lek.
Unii elefanti au fost abandonati, altii au fost cumparati (chiar si cu 10.000 de dolari) pentru a fi salvati de cruzimea proprietarilor. Cel mai mare dintrei ei, Max, care are o inaltime de 3,6 metri, a fost folosit pentru cersit pe strazile din Bangkok. Intr-o noapte neagra, dupa ce isi terminase treaba, a fost lovit de un tir, care l-a tarat sase metri de-a lungul drumului. Cand a ajuns in rezervatie, abia mai putea sa mearga si era numai piele si os.
Vizitatorilor nu li se permite sa urce pe elefanti si nici cei care lucreaza cu Lek nu fac astfel de demonstratii. „Aici nu este circ”, ne explica ea. Dar vizitatorii sunt incurajati sa-i hraneasca, sa intre in apa cu elefantii si sa interactioneze cat mai mult cu ei.
Cum mergeam cu Lek prin parc, evitand excrementele de dimensiunea unei mingi de bowling, am zarit un grup de elefanti croindu-si drum prin malosul rau Mae Taeng, care strabate rezervatia. Lek afisa un zambet larg, imi dadu o galeata si o perie de frecat, si spuse: „O sale facem o baie”. Giganticele animale suiera, fornaie si isi leagana trompele de colo-colo. Daca m-ar pocni vreo trompa de 130 de kilograme, m-ar strivi ca pe o musca. „Nu ti-e frica, da?”, ma intreba Lek. „Sigura ca nu”, am mintit eu.
Scotand sunete puternice de palcere, masivele animale se intindeau in apele mici si ne stropeau jucause cu trompele lor pline de apa calda a raului. Cum uitasem de teama, le-am frecat pe fruntea gri-maro si zbarlita pe Jungle Boy, un elefant de sapte ani. Se uita la mine cu ochii negri inconjurati de gene groase si lungi. Cand umpleam galeata sa il ud pe cap, m-a stropit cu apa. A fost ca un furtun de pompieri.
succesul parcului era tot mai mare: a salvat aproape 30 de elefanti si a avut peste 4.000 de vizitatori anul trecut, iar Lek a devenit tot mai cunsocuta. Datorita ajutoarelor primite, a reusit sa creeze o clinica medicala mobila gratuita pentru elefantii si satenii din toata regiunea. Eforturile depuse pentru protejarea elefantilor i-au adus doua doctorate onorifice si o reputatie internationala. „Lek le-a dat acestor elefanti sansa de a-si trai viata cu demnitate si eleganta”, spune Bert von Roemer, presedinte al Serengeti Foundation din Statele Unite. „Ea este cel mai bun prieten al elefantului asiatic.”
Pentru ca am stat pana la brau in raul Mae Taeng, ud fleasca, plin de bale si inconjurat de elefanti veseli ca niste copii mici in cada, mi-e imposibil sa nu fiu intru totul de acord cu afirmatia de mai sus.
Articol de Robert Kiener